Grivei de Emil Garleanu

E batran. înţelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a şi îmbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaie nici o mana, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţa. Douazeci de ani, vara şi iarna, în curtea aceasta a trait, şi-a pazit-o. In nopţile de toamna, cu ploile repezi şi patrunzatoare, în nopţile de iarna, cu viforniţele naprasnice, el nu statea în cuşca lui; sufland cu greu, încordandu-şi muşchii, caci era vanos, taia troianul, cutreiera toate colţurile gradinii şi, latrand, dadea de ştire ca nu e chip sa te poţi apropia de casa stapanului… Dar în seara aceea, cand prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci în creştetul capului. Şi alta data… Dar cate nu facuse, cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curţii!
Insa vremea trece, viaţa cu ea. Şi-acuma îmbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la uşa bucatariei, sa capete un ciolan, sa-l linga.

Ramanea uneori zile întregi, fara sa înghita nimic, fiindca nu se putea mişca. Şi-acum, în urma, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, cand nu avea cu ce sa se mai ia, cand nu mai vedea pe ceilalţi caini, cand ramanea singur, numai el şi suferinţa lui – mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întai gemea, înabuşit, cu gura închisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca şi cum i se desfacea inima din piept.

Apoi îl apuca fiorii; spasmele îi descleştau falcile şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plangea, plangea cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinţi care îi lunecau pe bot, şi parca-l ardeau. Si-n urma înnebunit de durere, nu mai putea rabda, în urma urla, urla groaznic, din toata puterea maruntaielor lui, cu toata încordarea glasului, urla înspaimantator, de rasuna pana în departari de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care îi plangea de mila. Şi dimineaţa, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Şi toţi ai casei care treceau pe langa el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i facea sa tresara speriaţi, în pat. Iar unii credeau ca prevesteşte ceva rau, ca prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blanzi,,şterşi de boala, îi urmarea pana ce se faceau nevazuţi.
înţelegea şi aştepta sa-i vina ceasul.

Într-o dimineaţa şi-a zarit stapanul de departe venind spre el, cu mainile la spate, ţinand ceva ce sclipi la o întorsatura, în bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozava, o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de atatea ori sa primeasca, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parca-i dadu puteri; se scula şi, scheunand, plangand, se tarî catre stapanul lui, se tarî şi, cand ajunse, îi linse picioarele ca şi cum şi-ar fi luat ramas bun. Apoi închise ochii şi, încolacit, aştepta. Aştepta mult. I se facuse mila stapanului?… Bubuitura nu curma liniştea ograzii.

Şi astazi simţi ca nu mai are mult. Şi parca-i parea rau sa închida ochii în curtea în care traise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodata, o groaza, o frica de locul acela în care suferise atata îl cuprinse. îşi aduna toate puterile, apoi ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urma, se departa cat putu mai repede, ieşi din curte şi o lua pe drum, înspre padure.

Cand ajunse în marginea ei, intra în cel dintai stufiş şi, acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi facu culcuşul. Şi aştepta. Spre seara un fior îi zvarcoli trupul, apoi altul. Şi-nca unul – cel de pe urma. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urla, ca şi cum şi-ar fi luat un ramas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi raspunse ecoul, pentru cea din urma oara, ca un alt caine care-l chema din departari.